di Franco Blefari
Continua dopo la pubblicità...
‘Nta ccocchj catoju, ‘nu sceccu chi rragghja,
‘nto specchju ’i ‘na gurna ‘nu gagliu chi mbivi.
‘Nta ll’aria, luntanu, ‘nu volu di quagghjia,
po’ cala ‘u silenziu…ca scindi la nivi….
Cumpari ‘na facci arret’’i ‘na ngagghja,
e arret’’a finestra ccocchjunu chi scrivi,
ma ognunu ripeti: “Speramu c’’a quagghja”.
non pari pa nenti ‘nu mundu di vivi…
‘Nc’è ancora cu’ pensa: “Speramu c’’a quagghja”,
pacchì quandu nivica ‘a terra ricivi
‘a megghju sumenza pa ranu e pa pagghja,
si faci lu mustu, si cogghjunu alivi.
Quand’era cotraru, tu quandu venivi,
fujemu ‘nta strata, na bella fragagghja;
ma cchjù ‘i contadini volèvan’‘a nivi,
pacchì giuvava cchjù ssai d’’a curtagghja.
‘Ntanata ‘nte casi, ‘a genti vidivi,
pregand’’o Signuri:”Speramu c’’a quagghja”,
frijèvunu stoccu, cu pip’ e cu alivi…
‘A nivi era gioia, ‘nu focu di pagghja.
17/12/2